De ce nu suntem niciodata multumiti ?... Ei bine, este un lucru bun ca nu suntem, pentru ca astfel simtim forta de propulsare din spatele oricarei dezvoltari, atat la nivelul fizic cat si la cel spiritual, ascuns, cauzativ al naturii. Orice percepem drept miscare; de la mutarea in alt colt al lumii pana la schimbarea subtila in atitudinea interioara are loc numai pentru ca aceasta forta ne-a facut sa ne simtim atat de neconfortabil si incapabili sa ne indeplinim dorintele in starea noastra actuala, incat incepem sa simtim nevoia de o satisfactie mai mare, pe care o credem prezenta in situatia cea noua. Mergem atat de departe si nu mai departe. Nimeni nu misca nici macar un deget sau nu isi scarpina nasul daca nu exista urmatorul calcul: cum sa obtin cantitatea maxima de placere pentru cantitatea minima de efort. Este ecuatia E=mc2 a ego-ului. Formula este atat de raspandita incat nu alegem niciodata nimic decat daca ne este prezentat in aceasta formula. Alegem intotdeauna intre ceea ce consideram a fi dureros sau placut si mereu alegem placerea.
Placerea nu exista in si prin sine. Trebuie sa existe ceva care sa i se opuna in natura ca sa poata fi simtita. Nu experimentam niciodata nimic ca esenta, ci numai prin comparatie. Vedem lumina prin comparatie cu intunericul; simtim caldura prin comparatie cu frigul, placerea prin comparatie cu durerea. Placerea este de fapt punctul de intalnire dintre o nevoie si indeplinirea ei si cu cat este mai mare nevoia, cu atat este mai mare placerea.
Atunci de ce dispare mereu placerea?
Stii cum este atunci cand iti e putin foame; incepi sa te gandesti la ce ai putea manca. Hmm ... poate un covrigel ... mda, bine, poate mai tarziu, insa foamea devine mai mare, poate ca o sa mananc vreo doi hotdog, nu ... o pizza, nu! o friptura, una mare! (Vegetarienii, va rog inlocuiti cu o bucata mare de tofu) cu un cartof copt si cu toate condimentele imaginabile. Atunci cand vine in sfarsit momentul cinei ai putea sa mananci o friptura asa de mare ca are nevoie de cod postal propriu.
Prima inghititura este extaz pur, a doua este minunata, urmatoarea este buna, urmatoarea ok, urmatoarea este ... ce este ... urmatoarea inghititura este ... nu, va rog, nu mai vreau, inca o inghititura si o sa imi fie rau! - nevoia s-a micsorat, nu se mai situeaza de partea opusa a fripturii si acum placerea nu poate fi resimtita deloc caci nevoia a fost eliminata.
Toate acestea se intampla pentru ca noi incercam sa ne multumim numai pe noi insine si acest fel de dorinta egoista este ceea ce face in ultima instanta experienta umana limitata si fizica - pentru ca nevoile noastre proprii sunt mici si limitate si nu pot fi niciodata satisfacute. Si totusi ne gasim in situatia de a ne dori placerea de durata si simtim ca ea trebuie sa existe cumva ... insa pentru a simti asta, mai intai avem nevoie de o dorinta nelimitata, care se extinde mereu si care aduce cu sine o implinire fara margini. Pentru a realiza aceasta, trebuie sa cautam placerea in implinirea celorlalti. Dorinta aceasta de a darui este o dorinta spirituala si a-i simti gustul odata, este mai presus decat toate placerile egoiste pe care le-au simtit vreodata toate creaturile in tot parcursul timpului, caci este o placere care nu e resimtita in nevoile noastre minore si subiective, ci in tot. Nu exista limita a acestei dorinte si nu exista capat al placerii care vine din aceasta nevoie.
