Un studiu stiintific empiric despre necesitatea lucrarii Creatorului

 “Atunci lupul va locui laolalta cu mielul si leopardul se va culca langa caprioara; si vitelul si puiul de leu vor manca impreuna si un copil ii va paste. In ziua aceea, Domnul va ridica din nou mana Sa ca sa rascumpere ramasita poporului Sau dintre robii din Asiria si din Egipt, din Patros, din Kush, din Elam, din Shin'ar, din Hamat ai din insulele marii.” (Isaia 11). 

“Rabi Shimon Ben Halafta a spus, ‘Domnul nu a gasit alt vas care sa tina binecuvantarea pentru Israel, decat pacea, caci spune: 'Domnul a dat tarie poporului Sau; Domnul a binecuvantat poporul Sau cu pace'’" (sfarsitul la Masechet Okatzin).

Dupa ce, in articolele anterioare, am demonstrat forma generala a lucrarii Sale, a carei esenta este doar iubirea pentru altii, determinata practic ca “daruirea pentru altii” - ceea ce inseamna ca manifestarea efectiva a iubirii pentru altii este daruirea binelui pentru altii - iubirea pentru altii ar trebui determinata ca daruire pentru altii, ceea ce este lucrul cel mai potrivit pentru continutul sau, in incercarea de a se asigura ca nu vom uita scopul.

Acum, ca stim cu siguranta comportamentul pentru lucrarea Sa, inca mai ramane sa cercetam daca aceasta lucrare e acceptabila pentru noi numai prin credinta, fara nicio baza stiintifica, empirica, sau daca avem si o baza empirica pentru ea. Asta vreau sa demonstrez in eseul de fata. Dar mai intai, trebuie sa demonstrez temeinic subiectul in sine – si anume, cine este cel care accepta lucrarea noastra.

Insa nu ma pasioneaza filosofia formativa, caci imi displac studiile care au baze teoretice si e bine stiut ca cei mai multi dintre contemporanii mei sunt de acord cu mine - caci ne sunt prea binecunoscute astfel de fundatii, care sunt subrede; iar cand fundatia se clatina, toata cladirea se darama.

Ca urmare, am venit aici sa vorbesc numai prin critica ratiunii empirice, pornind de la simpla recunoastere - cu care toti sunt de acord - si apoi demonstrand in mod analitic (separand diversele elemente ale unei chestiuni), pana ce ajungem sa determinam tema superioara. Iar aceasta va fi testata in mod sintetic (conexiunea si unitatea dintre chestiuni, cum ar fi implicatiile si chestiile de genul "cu atat mai mult"), cum lucrarea Sa este confirmata si reafirmata prin simpla recunoastere dupa aspectul practic.

ContradictiI IN PROVIDENTA

Orice persoana rezonabila care analizeaza realitatea dinaintea noastra gaseste in ea doua contrarii complete. Atunci cand examinam Creatia, realitatea si comportamentele sale, exista o conducere evidenta si afirmata, de o mare intelepciune si indemanare, atat in ceea ce priveste formarea realitatii, cat si asigurarea existentei acesteia, in general.

Sa luam ca exemplu crearea unei fiinte umane: iubirea si placerea inaintasilor sai este primul sau motiv, garantat sa isi faca treaba. Iar cand din creierul tatalui este extrasa picatura esentiala, Providenta a asigurat cu mare intelepciune un loc sigur pentru ea, care o califica sa primeasca viata. Providenta ii da si painea cea de toate zilele, in cantitatea exacta - si mai pregateste si o fundatie minunata pentru ea, in pantecul mamei, ca sa nu poata niciun strain sa ii faca rau.

Se ocupa de fiecare nevoie a sa, ca o dadaca antrenata, care n-o uita nici macar o clipa, pana ce a capatat taria de a intra in lumea noastra. In acel moment, Providenta ii imprumuta pentru scurt timp doar atata forta cata ii trebuie ca sa sparga zidurile care o inconjoara si, ca un razboinic antrenat si inarmat, ea sparge o deschizatura si iese in lume.

Si nici atunci Providenta nu o abandoneaza. Ca o mama iubitoare, o aduce la oameni iubitori si loiali, in care poate sa aiba incredere, numiti "Mama" si "Tata", care sa o asiste in zilele de slabiciune, pana creste si se poate sustine singura. La fel ca omul sunt si toate animalele, plantele si obiectele - toate sunt ingrijite cu intelepciune si cu mila, pentru a se asigura propria lor existenta si continuarea speciei lor.

Dar cei care analizeaza acea realitate din perspectiva furnizarii si a persistentei existentei pot sa vada clar o mare dezordine si confuzie, ca si cum nu ar exista niciun conducator si nicio indrumare. Toti fac ceea ce e drept in ochii lor si se construiesc pe ei insisi pe ruinele altora; cei rai infloresc, iar cei drepti sunt calcati in picioare, fara mila.

Retineti ca aceasta stare de contradictie, asternuta in fata ochilor oricarei persoane cu bun simt si cultivate, a preocupat omenirea inca din vremurile stravechi. Si exista multe metode pentru a explica aceste doua aparente contrarii in Providenta, care ocupa aceeasi lume.

PRIMA METODA: NATURA

Aceasta este o metoda veche. Cum nu au gasit o cale si o iesire de a aduce laolalta aceste doua contrarii izbitoare, unii au ajuns sa presupuna despre Creator - care a creat toate astea si care vegheaza strasnic peste realitatea Sa, ca nu cumva sa fie anulat ceva din ea – ca este nepasator si nesabuit.

Astfel, desi El vegheaza asupra existentei realitatii cu o intelepciune minunata, El este nepasator si face toate astea in mod nesabuit. Daca ar fi avut ceva ratiune si sentimente, cu siguranta ca nu ar fi lasat astfel de disfunctii in realitate, fara nicio mila si compasiune pentru cei chinuiti. Din acest motiv, ei L-au numit “Natura”, adica un supraveghetor fara minte si fara inima. Si din acest motiv, ei cred ca nu e nimeni pe care sa fim suparati, caruia sa ne rugam sau fata de care sa ne justificam.

A DOUA METODA: DOUA AUTORITATI

Altii au fost mai destepti. Li s-a parut greu sa accepte presupunerea ca Natura ne supravegheaza, de vreme ce au vazut ca vegherea asupra realitatii, pentru a ii asigura existenta, este o intelepciune mult mai profunda decat orice culme a intelepciunii umane. N-au putut sa fie de acord cu faptul ca cel care supravegheaza toate astea e lipsit de minte El Insusi, caci cum poate cineva sa dea ceea ce nu are? Si oare poate cineva sa-si invete prietenul, daca el insusi e un prost?

Cum poti sa spui despre Cel care face in fata noastra fapte atat de istete si de intelepte, ca nu stie ce face si ca o face la intamplare? E evident ca intamplarea nu poate sa aranjeze nicio fapta ordonata si planuita cu intelepciune - si cu atat mai putin poate sa ii asigure existenta eterna.

Ca urmare, s-a ajuns la o a doua presupunere, ca aici avem de a face cu doi supraveghetori: unul creeaza si sprijina ceea ce e bine, iar celalalt creeaza si sustine ceea ce e rau. Si pe parcurs, au elaborat foarte mult aceasta metoda de explicatie, adaugandu-i dovezi si constatari.

A TREIA METODA: MAI MULTI ZEI

Metoda aceasta s-a nascut din sanul metodei celor doua autoritati. Asta pentru ca s-au divizat si s-au separat fiecare dintre actiunile generale in sine - adica, putere, bogatie, dominare, frumusete, foamete, moarte, dezordine si asa mai departe. Fiecareia dintre aceste actiuni i s-a atribuit propriul sau supraveghetor, iar sistemul se extindea dupa cum se dorea.

A CINCEA METODA: A PLECAT DE LA LOCUL ACTIUNII

Recent, cand cunoasterea s-a marit si oamenii au vazut legatura stransa dintre toate partile Creatiei, au recunoscut ca acest concept al mai multor zei este complet imposibil. Astfel, chestiunea contradictoriului perceput in Creatie a iesit din nou la iveala.

In acest fel, a aparut o noua presupunere: ca Supraveghetorul realitatii este cu adevarat intelept si grijuliu. Insa datorita maretiei Sale, care este mai presus de ceea ce ne putem imagina, lumea noastra este considerata a fi un graunte de nisip - nimic, in ochii Lui. Pentru El, nu merita sa se deranjeze cu treburile noastre marunte si de asta traiul nostru e asa de dezordonat si fiecare om face ceea ce considera el ca e bine.

Pe langa aceste metode, au existat metode religioase de unitate Divina. Dar nu este acesta locul in care sa le analizam, caci eu voiam sa examinez doar originile de la care au pornit metodele zapacite si presupunerile incalcite care au dominat foarte mult si s-au extins in diferite locuri si vremuri.

Vedem ca baza pe care s-au nascut si au aparut toate aceste metode este contradictia dintre cele doua tipuri de Providenta pe care le putem detecta in lumea noastra – si ca toate aceste metode au aparut numai pentru a repara aceasta mare ruptura.

Insa nu e nimic nou sub soare. Si nu numai ca acea mare ruptura nu s-a reparat, dar ea creste si se largeste chiar sub ochii noi, devenind o prapastie ingrozitoare, iar noi nu putem sa vedem sau sa speram la o cale de a iesi din ea. Si cand ma uit la toate acele incercari pe care omenirea le tot face in van, de mii de ani, ma intreb daca nu cumva nu ar trebui sa cautam deloc repararea acestei mari rupturi din punctul de vedere al Supraveghetorului, ci mai degraba sa acceptam ca aceasta mare corectare sta in mainile noastre.

NECESITATEA DE A FI PRECAUTI CU LEGILE NATURII

Cu totii putem sa vedem cu usurinta ca specia umana trebuie sa duca o viata sociala - adica, ea nu poate sa existe si sa se sustina fara ajutorul altora. Ca urmare, imaginati-va o intamplare in care cineva se retrage din societate intr-un loc pustiu, unde traieste o viata de mizerie si de mare durere, datorita incapacitatii sale de a isi asigura indeplinirea nevoilor. Omul acela nu ar avea niciun drept sa se planga de Providenta sau de soarta sa. Si daca ar face asta – sa se planga si sa isi blesteme soarta amara – atunci n-ar face decat sa arate cat e de prost.

Asta pentru ca, in timp ce Providenta i-a pregatit un loc confortabil si dezirabil in societate, el nu are nicio justificare sa se retraga din acest loc si sa mearga in pustietate. Nu trebuie sa ne fie mila de un astfel de om, de vreme ce el merge impotriva naturii Creatiei. Iar de vreme ce are optiunea sa traiasca asa cum a aranjat Providenta pentru el, nu trebuie sa ne fie mila de el. Cu sentinta asta e de acord intreaga omenire, fara nicio discutie.

Si pot sa adaug si sa stabilesc asta pe o baza religioasa si sa ii dau forma aceasta: cum Providenta vine de la Creator, care, fara indoiala ca are un scop in actiunile Sale, cum nu exista actiune fara un scop, vedem ca oricine incalca o lege dintre legile naturii pe care El le-a imprimat in noi dauneaza scopului intentionat.

Cum nu e nicio indoiala ca scopul este construit pe toate legile naturii, fara nicio exceptie – asa cum un muncitor destept nu ar adauga si nu ar scadea nici macar cat un fir de par din actiunile necesare pentru a atinge obiectivul – cel care modifica fie si o singura lege dauneaza si deterioreaza scopul intentionat pe care l-a stabilit Creatorul, iar astfel, va fi pedepsit de natura. Astfel, si noi, creaturi ale Creatorului, nu trebuie sa avem mila de el, pentru ca el pangareste legile naturii si profaneaza scopul Creatorului. Eu cred ca asta e forma sentintei.

Si cred ca nu e o idee buna ca cineva sa contrazica aceasta forma pe care am dat-o sentintei, deoarece cuvintele din aceasta propozitie sunt una. Care e diferenta, daca spunem ca supraveghetorul se numeste “natura”, adica e lipsit de minte si de scop, sau daca spunem ca supraveghetorul e intelept, minunat, cunoscator si plin de simtire si ca are un scop in actiunile sale?

In cele din urma, cu totii admitem si suntem de acord ca suntem obligati sa respectam poruncile Providentei – adica legile naturii. Si cu totii admitem ca cel care incalca poruncile Providentei, adica legile naturii, trebuie pedepsit de natura si nimanui nu trebuie sa-i fie mila de el. Astfel, natura sentintei e aceeasi, singura diferenta fiind motivul: unii sustin ca motivul e necesar, iar eu sustin ca el este intentionat.

Pentru a evita sa folosim amandoua limbile de acum inainte – natura si supraveghetor – intre care, dupa cum am aratat, nu exista nicio diferenta in ceea ce priveste respectarea legilor, e cel mai bine pentru noi sa ne intalnim la jumatate si sa acceptam cuvintele kabalistilor, care spun ca haTeva (Natura) are aceeasi valoare numerica (in ebraica) precum Elokim (Creator) – optzeci si sase. Atunci, voi putea sa numesc legile Creatorului Mitzvot-Poruncile naturii, sau invers, caci ele sunt unul si acelasi lucru si nu mai e nevoie sa le discutam.

Acum, este esential pentru noi sa examinam Mitzvot ale naturii, sa stim ce anume cere aceasta de la noi, ca sa nu ne pedepseasca fara mila. Am spus ca natura obliga omenirea sa duca o viata sociala – si asta e simplu. Dar trebuie sa analizam Mitzvot pe care natura ne obliga sa le respectam in aceasta privinta - in privinta vietii sociale.

La o analiza generala, vedem ca in societate sunt doar doua Mitzvot de respectat. Ele pot fi numite “primirea” si “daruirea”. Asta inseamna ca, de la natura, fiecare membru trebuie sa isi primeasca indeplinirea nevoilor de la societate si ca trebuie sa aduca beneficii societatii prin munca sa, pentru propria lui bunastare. Iar daca cineva incalca aceste doua Mitzvot, atunci va fi pedepsit fara mila.

Nu trebuie sa analizam in mod excesiv Mitzva (singularul de la Mitzvot) primirii, caci pedeapsa e executata imediat si ea impiedica orice neglijare. Insa in ceea ce priveste cealalta Mitzva, cea a daruirii catre societate, nu numai ca pedeapsa nu e imediata, dar e si data in mod indirect. Ca urmare, aceasta Mitzva nu este respectata corespunzator.

Astfel, omenirea e purtata intr-o hartuiala atroce, in dezbinare si in foamete, iar consecintele acestor lucruri inca nu au incetat. Minunea, in acest sens, este ca natura, ca un judecator indemanatic, ne pedepseste in functie de dezvoltarea noastra. Caci putem sa vedem ca, in masura in care se dezvolta omenirea, durerile si chinurile care privesc intretinerea si existenta noastra se inmultesc si ele.

Astfel, avem o baza stiintifica, empirica, dovedind ca Providenta Sa ne-a poruncit sa respectam cu toata puterea noastra Mitzva daruirii catre altii, cu mare precizie, in asa fel incat niciun membru dintre noi sa nu munceasca mai putin decat masura necesara pentru a asigura fericirea societatii si reusita acesteia. Iar atata timp cat nu o executam pe deplin, natura nu va inceta sa ne pedepseasca si sa se razbune.

Si pe langa loviturile pe care le suferim azi, trebuie sa luam in considerare si sabia scoasa pentru viitor. Trebuie sa tragem concluzia corecta – ca natura, in cele din urma, ne va invinge, iar noi vom fi obligati cu totii sa ne luam de maini si sa ii respectam Mitzvot, in masura deplina care se cere de la noi.

DOVADA LUCRARII SALE PE BAZA EXPERIENTEI

Dar cel care va dori sa-mi critice cuvintele mai poate sa intrebe: “Desi deocamdata mi s-a dovedit ca trebuie sa lucram pentru a aduce beneficii oamenilor, unde e dovada ca trebuie sa o facem pentru Creator?”.

Intr-adevar, istoria insasi s-a straduit in favoarea noastra si ne-a pregatit un lucru stabilit, suficient pentru o apreciere deplina si o concluzie fara echivoc: oricine poate sa vada cum o societate mare, cum este Rusia, cu o populatie de sute de milioane de oameni, cu mai mult pamant decat intreaga Europa, cu o bogatie neegalata in ceea ce priveste materiile prime si care deja a fost de acord sa duca o viata orientata pe comunitate si, practic, a abolit de tot proprietatea privata, unde toata lumea se ingrijeste numai de binele societatii, aparent a atins masura deplina a virtutii daruirii catre altii, in intelesul sau complet - atat cat poate sa inteleaga mintea omeneasca.

Cu toate acestea, mergeti si vedeti ce au ajuns: in loc sa se ridice si sa depaseasca realizarile tarilor capitaliste, ei au cazut din ce in ce mai jos. Acum, ei nu numai ca nu aduc beneficii vietii muncitorilor mai mult decat tarile capitaliste, dar nici macar nu pot sa-si asigure painea de zi cu zi si hainele cu care sa se imbrace. Asta chiar ne zapaceste, pentru ca, judecand dupa bogatia acelei tari si a populatiei ei abundente, pare ilogic sa se fi ajuns la asta.

Dar aceasta natiune a pacatuit cu un pacat pe care Creatorul nu il va ierta: ca toata aceasta munca pretioasa si mareata, anume daruirea pentru altii, pe care au inceput ei sa o faca, trebuie sa fie pentru Creator, nu pentru omenire. Si pentru ca ei nu isi fac munca in numele Lui, din punctul de vedere al naturii ei nu au dreptul sa existe.

Incercati sa va imaginati ca fiecare persoana din acea societate ar fi nerabdatoare sa respecte Mitzvot ale Creatorului in masura versetului: “Si vei iubi pe Domnul tau din toata inima, din tot sufletul si din toata puterea ta” si ca, in aceasta masura, fiecare s-ar grabi sa satisfaca nevoile si dorintele prietenului sau, in masura deplina care e intiparita in om pentru a isi satisface propriile sale dorinte, dupa cum sta scris, “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”.

In situatia in care Creatorul Insusi ar fi obiectivul fiecarui muncitor atunci cand lucreaza pentru starea de bine a societatii, adica daca muncitorul s-ar astepta ca munca sa pentru societate sa-i fie recompensata cu Dvekut-adeziunea cu El, sursa a tot ce e bunatate si adevar si placere si dulceata, atunci fara indoiala ca, in cativa ani, bogatia acelei tari ar creste peste cea a tuturor tarilor din lume luate laolalta. Asta pentru ca, atunci, ei ar putea sa utilizeze materiile prime din solul lor bogat, ar fi cu adevarat un exemplu pentru toate tarile si ar fi considerati binecuvantati de Creator.

Dar cand toata munca de daruire pentru altii se bazeaza doar pe beneficiul societatii, avem de a face cu o fundatie subreda, caci cine si ce ar obliga individul sa trudeasca pentru societate? Intr-un principiu uscat si lipsit de viata, nu putem spera niciodata sa gasim motivatie nici macar la indivizii dezvoltati, cu atat mai putin la cei nedezvoltati. Astfel, se pune intrebarea, “Unde ar gasi muncitorul sau fermierul suficienta motivatie sa munceasca?”.

Caci painea sa de zi cu zi nu va creste sau va descreste in functie de eforturile sale, iar el nu are inaintea sa obiective sau recompense. Cercetatorii naturii stiu prea bine ca nu se poate face nici cea mai mica miscare fara motivatie, fara un beneficiu oarecare pentru sine.

Atunci cand, de exemplu, iti misti mana de pe scaun pe masa, faci asta pentru ca crezi ca, daca iti vei pune mana pe masa, te vei simti mai bine. Daca nu ai gandi asa, ti-ai lasa mana pe scaun pentru tot restul vietii, fara sa o misti deloc. Asta e cu atat mai adevarat in cazul eforturilor mai mari.

Si daca spui ca exista o solutie – sa pui oamenii sub supraveghere, astfel incat oricine nu munceste sa fie pedepsit si sa nu-si primeasca salariul, eu o sa intreb, “Si spune-mi, de unde sa isi ia supraveghetorii motivatia pentru munca lor?”. Pentru ca si sa stai intr-un loc si sa supraveghezi oamenii ca sa ii motivezi sa munceasca e un mare efort, poate chiar mai mare decat munca in sine. Ca urmare, e ca si cum ai vrea sa pornesti o masina fara sa ii pui combustibil.

Ca atare, ei sunt blestemati de natura, caci legile naturii ii vor pedepsi, pentru ca nu se adapteaza sa ii asculte poruncile – sa faca aceste acte de daruire pentru altii sub forma muncii pentru Creator, sa dobandeasca prin asta scopul Creatiei, care este Dvekut cu El. S-a explicat in articolul “Matan Torah” (Item 6) ca aceasta Dvekut vine la muncitor in masura recompensei Sale placute si care face placere, care creste pana la masura dorita, pentru a se inalta ca sa Ii cunoasca originalitatea, dezvoltandu-se mereu, pana ce e recompensat cu excesul implicat prin cuvintele, “Nici ochiul n-a vazut alt Creator in afara de Tine.”.

Si imaginati-va ca fermierul si muncitorul ar simti acest obiectiv inaintea lor atunci cand lucreaza pentru binele societatii; atunci, cu siguranta ca nu ar avea nevoie de niciun supraveghetor, caci deja ar avea suficienta motivatie sa depuna un mare efort, suficient incat sa ridice societatea pana la fericirea suprema.

Intr-adevar, ca sa intelegi asta in acest fel, e nevoie de mare grija si de comportamente dovedite. Dar oricine poate sa vada ca, fara asta, ei nu au dreptul sa existe din punctul de vedere al naturii incapatanate, care nu face compromisuri - si asta am dorit eu sa dovedesc aici.

Astfel, e evident ca am dovedit, din perspectiva ratiunii empirice – pe baza istoriei practice care se desfasoara chiar inaintea ochilor nostri – ca nu exista alt leac pentru omenire, decat acceptarea poruncii Providentei: daruirea pentru altii, in scopul de a aduce multumire Creatorului, in masura celor doua versete.

Primul este “iubeste-ti prietenul ca pe tine insuti”, care este atributul muncii in sine. Asta inseamna ca masura in care lucrezi ca sa daruiesti altora pentru fericirea societatii nu trebuie sa fie mai mica decat masura intiparita in om ca sa se ingrijeasca de propriile sale nevoi. Mai mult, omul trebuie sa puna nevoile seamanului sau inaintea nevoilor sale, dupa cum sta scris in articolul “Matan Torah” (Item 4).

Iar celalalt verset este: “Si sa-L iubesti pe Domnul tau cu toata inima, cu tot sufletul si cu toata puterea ta.”. Acesta e obiectivul care trebuie sa fie inaintea ochilor tuturor, atunci cand muncesc pentru nevoile prietenului. Asta inseamna ca omul munceste si trudeste numai ca sa Ii fie placut Creatorului – ca El a spus, iar ei fac voia Lui.

Iar daca vreti sa ascultati, va veti hrani cu roadele pamantului, caci saracia si chinul si exploatarea nu vor mai fi pe pamant, iar fericirea fiecaruia se va inalta tot mai mult, peste orice masura. Insa atata vreme cat refuzati sa va asumati legamantul muncii pentru Creator in masura cea mai deplina, natura si legile sale vor fi pregatite sa se razbune. Si dupa cum am aratat, n-o sa se lase pana ce nu ne va infrange, iar noi ii vom accepta autoritatea in tot ce porunceste.

Acum v-am oferit cercetari practice si stiintifice, dupa critica ratiunii empirice, cu privire la absoluta necesitate ca toti oamenii sa isi asume lucrarea lui Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul si cu toata puterea lor.

ClarificaREA FRAZEI DIN Mishnah: “tOTUL ESTE UN DEPOZIT, IAR PESTE TOT CE E VIATA SE INTINDE O FORTAREATA”

Acum, ca am aflat toate cele de mai sus, putem sa intelegem o fraza neclara din Masechet Avot (Capitolul 3, Item 16). Ea spune dupa cum urmeaza: “El (Rabi Akiva) ar spune, ‘Totul este un depozit, iar peste tot ce e viata se intinde o fortareata. Magazinul e deschis, iar vanzatorul vinde cu plata mai tarziu; catastiful e deschis, iar mana scrie. Si toti cei care vor sa imprumute pot sa vina si sa imprumute, iar agentii colectori vin in fiecare zi si strang de la persoana, pe stiute sau pe nestiute. Si au pe ce sa se bazeze, iar judecata e dreapta si totul e pregatit pentru ospat.”

Fraza aceasta nu a ramas o alegorie absconsa fara niciun motiv, fara niciun fel de indiciu despre ce inseamna. Ea ne spune ca trebuie sa ne adancim in marea ei profunzime; cunoasterea pe care am dobandit-o pana acum o clarifica, intr-adevar, foarte bine.

ROATA TRANSFORMARII FORMEI

Mai intai, dati-mi voie sa va prezint opinia inteleptilor nostri cu privire la desfasurarea generatiilor lumii: desi vedem cum corpurile se schimba de la o generatie la alta, lucrurile stau asa doar cu corpurile. Insa sufletele - care sunt esenta sinelui corpului – nu dispar, ca sa fie inlocuite, ci trec dintr-un corp in altul, din generatie in generatie. Aceleasi suflete care au fost pe vremea potopului au venit si in vremea Babilonului, si in exilul in Egipt, si in timpul exodului din Egipt etc., pana in aceasta generatie si pana la sfarsitul corectarii.

Astfel, in lumea noastra, nu exista suflete noi, asa cum sunt innoite corpurile, ci doar un anumit numar de suflete, care se incarneaza pe roata transformarii formei, pentru ca de fiecare data ele se imbraca intr-un corp nou si o generatie noua.

Ca urmare, cu privire la suflete, toate generatiile, de la inceputul Creatiei si pana la sfarsitul corectarii, sunt ca o singura generatie care si-a prelungit viata peste mai multe mii de ani, pana cand s-a dezvoltat si a devenit corectata cum ar trebui sa fie. Iar faptul ca, intre timp, fiecare si-a schimbat corpul de mai multe mii de ori este absolut irelevant, pentru ca esenta sinelui corpului, numita “suflet”, n-a suferit deloc de pe urma acestor schimbari.

Si exista multe dovezi care indica acest lucru, precum si o mare intelepciune, numita “secretul incarnarii sufletelor”. Cum acesta nu este locul ca sa explicam acest lucru, data fiind marea importanta a subiectului, merita sa subliniem pentru cei care nu stiu ca reincarnarea apare la toate obiectele realitatii tangibile si ca, in felul sau, fiecare obiect traieste o viata eterna.

Desi simturile noastre ne spun ca totul este trecator, acesta e doar felul in care vedem noi lucrurile. De fapt, aici sunt numai incarnari – obiectele nu sunt intr-o stare de nemiscare si nu se odihnesc nicio clipa, ci se incarneaza pe roata transformarii formei, fara sa piarda nimic din esenta lor pe drum, dupa cum au aratat fizicienii.

Iar acum ajungem sa clarificam fraza: “Totul este un depozit”. S-a facut comparatia cu cineva care imprumuta bani prietenului sau, ca sa il faca partener la profit. Pentru a se asigura ca nu isi va pierde banii, el ii da banii ca o garantie suplimentara, astfel ca nu mai are nicio incertitudine. Acelasi lucru e valabil si in cazul crearii si existentei lumii, pe care Creatorul a pregatit-o pentru ca oamenii sa se implice in ea si, in cele din urma, sa atinga prin ea obiectivul maret al Dvekut cu El, dupa cum este explicat in “Matan Torah” (Item 6). Astfel, trebuie sa ne intrebam cine ar obliga omenirea sa se implice in lucrarea Lui, pana cand, in cele din urma, vor ajunge la acest obiectiv maret?

Rabi Akiva ne spune despre asta: “Totul este un depozit”. Asta inseamna ca tot ce a pus Bore in Creatie si a dat oamenilor, El nu a dat in mod imoral, ci S-a asigurat cu o garantie. Si oare ar trebui sa ne intrebam ce garantie I s-a dat?

El raspunde spunand: “si peste tot ce e viata se intinde o fortareata.” Asta inseamna ca, Creatorul a proiectat cu istetime o minunata fortareata, pe care a intins-o peste toata omenirea, astfel ca niciunul sa nu scape. Tot ce este viu trebuie sa fie prins in aceasta fortareata si sa accepte neaparat lucrarea Lui, pana ce isi realizeaza sublimul obiectiv. Aceasta este garantia cu care S-a asigurat Creatorul, ca sa garanteze ca nimic nu va dauna Creatiei.

Dupa aceea, el interpreteaza detaliat si spune, “Magazinul e deschis”. Asta inseamna ca aceasta lume ne pare ca un magazin deschis, fara proprietar, unde toata lumea care trece poate sa primeasca din abundenta, atat cat doreste, pe gratis. Insa Rabi Akiva ne avertizeaza ca vanzatorul vinde cu plata mai tarziu. Cu alte cuvinte, desi nu vedem niciun vanzator aici, sa stim ca exista un vanzator, iar motivul pentru care nu cere plata este ca el vinde cu plata mai tarziu.

Si poti sa spui, “De unde stie el cat datorez?”. La asta, el raspunde: “Catastiful e deschis, iar mana scrie”. Adica, exista un catastif general, in care e scrisa fiecare actiune, fara sa se piarda niciuna. Iar scopul inconjoara legea dezvoltarii, pe care Creatorul a intiparit-o in omenire si care ne indeamna mereu sa mergem inainte.

Asta inseamna ca tocmai comportamentele corupte din starile omenirii sunt cele care genereaza starile bune. Si fiecare stare buna nu e nimic altceva, decat rodul lucrarii in starea cea rea care a precedat-o. Intr-adevar, aceste valori de bine si rau nu se refera la valoarea starii in sine, ci la scopul general: fiecare stare care aduce omenirea mai aproape de obiectiv este considerata buna, iar cea care deviaza omenirea de la obiectiv e considerata rea.

“Legea dezvoltarii” e construita numai pe acest standard – coruptia si rautatea care apar intr-o stare sunt considerate a fi cauza si elementul generator al starii bune, astfel ca fiecare stare dureaza suficient de mult incat sa creasca raul din ea intr-o asemenea masura, incat publicul sa nu mai poata sa il suporte. In acel moment, publicul trebuie sa se uneasca impotriva lui, sa il distruga si sa se organizeze intr-o stare mai buna, pentru corectarea acelei generatii.

Iar starea cea noua dureaza si ea numai atat cat se coc in ea scanteile raului si ajung la un asemenea nivel, incat nu mai pot fi tolerate, moment in care ea trebuie distrusa, construindu-se in loc o stare mai confortabila. Astfel ca starile se curata una dupa alta, grad dupa grad, pana cand ajung la o stare atat de corectata, incat nu vor mai exista scantei ale raului.

Si veti vedea ca toate semintele din care se dezvolta starile bune sunt numai starile corupte insele - adica, tot raul expus la lumina, care vine din mainile celor rai din generatie, se uneste si se aduna intr-o suma mare, pana cand cantareste atat de rau, incat publicul nu mai poate sa il suporte. Atunci, se ridica si il distruge si creeaza o stare mai dezirabila. Astfel, vedeti ca fiecare rautate devine o conditie pentru forta motrice prin care este dezvoltata starea cea buna.

Acestea sunt cuvintele lui Rabi Akiva: “Catastiful e deschis, iar mana scrie”. Orice stare in care se afla generatia e ca un catastif, iar toti raufacatorii sunt ca niste maini care scriu, pentru ca fiecare rau e scrijelit si inscris in catastif, pana ce se aduna la o suma pe care publicul nu mai poate sa o suporte. In acel moment, publicul distruge acea stare rea si se restructureaza intr-o stare mai dezirabila. Astfel, fiecare actiune e calculata si inscrisa in catastif, adica in stare.

Iar el spune: “Toti cei care vor sa imprumute pot sa vina si sa imprumute”. Asta inseamna ca el crede ca aceasta lume nu e ca un magazin deschis, fara proprietar, ci ca este prezent un proprietar, un vanzator care sta in magazinul sau si cere fiecarui cumparator pretul corect pentru marfa pe care acesta o ia din magazin - adica, truda in lucrarea Sa, in timpul in care e hranit de acel magazin, intr-un mod care e sigur ca il va aduce la scopul creatiei, dupa cum e placerea Sa.

O astfel de persoana e privita ca cineva care vrea sa imprumute. Astfel, inca inainte sa intinda mana si sa ia din aceasta lume, care e magazinul, el o ia ca pe un imprumut, ca sa plateasca pretul. Cu alte cuvinte, isi asuma lucrarea de a realiza obiectivul Lui in timpul cat traieste din ce e in magazin, in asa fel incat promite sa isi plateasca datoria, realizand obiectivul dorit. Ca urmare, aceasta persoana e considerata ca cineva care vrea sa imprumute, adica, cineva care se obliga sa intoarca datoria.

Rabi Akiva descrie doua feluri de oameni: primii sunt tipul de “magazin deschis”, care privesc aceasta lume ca pe un magazin deschis, fara niciun vanzator. El spune despre acestia, “Catastiful e deschis si mana scrie”. Adica, desi ei nu vad ca exista un cont, toate actiunile lor sunt scrise in catastif, dupa cum am explicat mai sus. Asta se face prin legea dezvoltarii imprimata in Creatie, impotriva vointei omenirii, in care faptele celor rai instiga in mod necesar faptele bune, dupa cum am aratat mai sus.

Al doilea tip de oameni se numesc “cei care vor sa imprumute”. Acestia tin seama de vanzator, iar cand iau ceva din magazin, iau doar cu imprumut. Ei promit sa plateasca vanzatorului pretul dorit, adica sa atinga obiectivul prin acel lucru. Iar el spune despre acestia, “Toti cei care doresc sa imprumute pot sa vina si sa imprumute.”.

Iar daca spuneti: “Si care e diferenta intre primul tip, al carui obiectiv ii vine din legea dezvoltarii, si celalalt tip, al carui obiectiv vine din auto-inrobirea in lucrarea Lui? Nu sunt cei doi egali, in ceea ce priveste atingerea obiectivului?”.

In aceasta privinta, Rabi continua: “iar agentii de colectare vin in fiecare zi si strang de la persoana, pe stiute si pe nestiute”. Astfel, cu adevarat, ambii isi platesc partea zilnica de datorie.

Si asa cum fortele care apar prin implicarea in lucrarea Sa sunt considerate a fi credinciosii agenti de colectare, care aduna datoria pe bucati, in fiecare zi, pana ce e platita complet, fortele puternice intiparite in legea dezvoltarii sunt si ele considerate agenti de colectare credinciosi, care isi aduna partile zilnice de datorie, pana ce aceasta e platita in intregime. Acesta este intelesul expresiei, “iar agentii de colectare vin regulat, in fiecare zi si aduna de la om”.

Insa e o mare diferenta si o mare distanta intre ei, adica “cu stire si fara stire”. Primul tip, a caror datorie e adunata de agentii colectori ai dezvoltarii, isi platesc datoria fara sa stie, insa asupra lor se abat valuri de furtuna, prin vantul puternic al dezvoltarii - si ii imping de la spate, fortandu-i sa paseasca in fata.

Astfel, datoria lor e adunata impotriva vointei lor si cu mari dureri, prin manifestarea fortelor rele, care ii imping de la spate. Insa al doilea tip isi platesc datoria, care este realizarea obiectivului cu buna stiinta, cu propriul lor acord, prin repetarea actiunilor care grabesc dezvoltarea sensului de recunoastere a raului. Iar prin aceasta lucrare, ei castiga dublu.

Primul castig este faptul ca aceste forte, care apar din lucrarea Sa, sunt puse inaintea lor ca o forta magnetica, atragatoare. Ei o vaneaza din propriul lor liber arbitru, cu spiritul iubirii. Nu mai trebuie sa spunem ca acestia sunt liberi de orice fel de suparare si suferinta de care are parte primul tip.

Al doilea castig este ca ei grabesc obiectivul dorit, caci ei sunt cei drepti, profetii care realizeaza obiectivul in fiecare generatie, dupa cum e explicat in eseul “Esenta Intelepciunii Kabbalah”, in sectiunea “In jurul a ce se invarte intelepciunea?”.

Totul este un depozit, iar peste toata viata se intinde o fortareata. Magazinul e deschis, iar vanzatorul vinde cu plata mai tarziu; catastiful e deschis, iar mana scrie. Si toti cei care vor sa imprumute pot sa vina si sa imprumute, iar agentii de colectare vin regulat, in fiecare zi si aduna de la om pe stiute si pe nestiute. Si au pe ce sa se bazeze, iar judecata e adevarata si totul e pregatit pentru ospat.

Astfel, vedem ca e o mare distanta intre cei care platesc cu buna stiinta si cei care platesc fara sa stie - ca si suprematia luminii incantarii si a placerii asupra intunericului durerii si suferintei. Iar mai departe, el spune: “Si au pe ce sa se bazeze, iar judecata e adevarata”. Cu alte cuvinte, el promite tuturor celor care platesc cu buna stiinta si de buna voie ca “au pe ce sa se bazeze”, ca in lucrarea Sa e mare putere sa ii aduca la obiectivul sublim si ca merita ca ei sa se stapaneasca sub povara Sa.

Iar despre cei care platesc fara sa stie, el spune, “si judecata e adevarata”. Aparent, trebuie sa ne intrebam de ce Providenta permite ca aceste coruperi si suferinte sa apara in lume, iar lumea sa fie purtata prin ele fara mila.

El spune despre aceasta ca aceasta “judecata e adevarata”, caci “totul e pregatit pentru ospat”, pentru adevaratul obiectiv. Iar incantarea sublima menita sa apara odata cu revelarea scopului Sau in Creatie, cand toate problemele si toate temerile care se abat asupra noastra de-a lungul timpului ne vor parea ca o gazda care se straduieste sa pregateasca un ospat mare pentru oaspetii invitati. Si compara obiectivul anticipat, care trebuie dezvaluit in final, cu un ospat, la care oaspetii vin cu mare incantare. De aceea spune, “judecata e adevarata si totul e pregatit pentru ospat”.

La fel cum veti gasi si in Beresheet Rabba, Capitolul 6, cu privire la crearea omului: ingerii L-au intrebat pe Creator: “Ce este un om, de esti asa de atent cu el? Iar fiul omului [ce este], de il vizitezi? De ce ai nevoie de aceasta stradanie?”.

Iar Creatorul le-a spus, “Si de ce au fost creati Tzona si Alafim?”. Exista o alegorie despre un rege care avea un turn plin cu bunatati, dar niciun oaspete. Ce placere are regele, in turnul sau plin? Iar ei I-au spus: “Doamne al lumii, Domnul stapanul nostru, mare este numele tau, pe tot pamantul. Fa ceea ce iti place.”.

Interpretare: Ingerii care au vazut toata durerea si suferinta care avea sa se abata asupra omenirii, s-au intrebat, “De ce ai nevoie de aceasta stradanie?”. Iar Creatorul le-a raspuns ca avea un turn plin de bunatati, dar numai aceasta omenire era invitata in el. Si desigur, ingerii au cantarit placerile din acel turn, asteptandu-si oaspetii, cu suferinta si tulburarile ce asteptau omenirea.

Si cand au vazut ca merita ca omenirea sa sufere pentru binele care o astepta, au fost de acord cu crearea omului, dupa cum a spus si Rabi Akiva, “judecata e adevarata si totul e pregatit pentru ospat”. De la inceputul Creatiei, toti oamenii au rezervari, iar Gandul Creatorului ii sileste sa vina la ospat, cu buna stiinta sau fara sa stie.

Iar acum, cu totii vor vedea adevarul in cuvintele profetului (Isaia 11) in profetia despre pace: “Lupul va locui laolalta cu mielul si leopardul se va culca langa caprioara”. Si s-a gandit ca “tot pamantul este plin de cunostinta Domnului, asa cum marea este umpluta de ape.” (Isaia 11:9).

Astfel, profetul conditioneaza pacea in toata lumea de umplerea intregii lumi de cunostinta Creatorului,  dupa cum am spus mai sus, ca impotrivirea grea si egoista dintre oameni, care duce la degradarea relatiilor internationale - toate acestea nu vor inceta din lume prin consiliere sau tactica omeneasca, oricare ar fi aceasta.

Ochii nostri pot sa vada cum saracul bolnav se zvarcoleste in dureri groaznice, de nesuportat, iar omenirea deja s-a aruncat catre extrema dreapta - ca in cazul Germaniei - sau in extrema stanga, ca in cazul Rusiei. Dar nu numai ca ei nu si-au usurat propria lor situatie, ci au si inrautatit boala si suferinta, iar vocile se inalta pana la cer, dupa cum stim cu totii.

Astfel, nu au alta alegere, decat sa vina si sa Ii accepte povara, in cunostinta de Creator - adica, sa isi atribuie actiunile vointei Creatorului si scopului Sau, asa cum El a planuit pentru ei inainte de Creatie. Si cand vor face asta, e simplu de vazut ca, prin lucrarea Sa, toata invidia si ura va fi eradicata din omenire, dupa cum am aratat mai sus. Asta pentru ca atunci, toti membrii omenirii se vor uni intr-un singur corp si o singura inima, plini de cunostinta Domnului. Astfel, pacea lumii si cunostinta Domnului sunt unul si acelasi lucru.

Imediat mai departe, profetul spune: “In ziua aceea, Domnul va ridica din nou mana Sa ca sa rascumpere ramasita poporului Sau... si va strange la un loc pe cei imprastiati ai lui Iuda, din cele patru colturi ale lumii.” (Isaia 11:12). Astfel, aflam ca pacea lumii vine inainte de adunarea Diasporei.

Acum putem sa intelegem cuvintele inteleptilor nostri de la sfarsitul Masechet Okatzin: “Creatorul nu a gasit alt vas sa tina binecuvantarea pentru Israel, decat pacea”, dupa cum spune, “Domnul va da tarie poporului Sau, Domnul va binecuvanta poporul Sau cu pace”. (Psalmi 29:11). Se pare ca ar trebui sa ne intrebam despre alegoria, “un vas care sa tina binecuvantarea lui Israel”. Si de asemenea, cum tragem aceasta concluzie din aceste cuvinte?

Dar aceste cuvinte le devin clare, ca si profetia lui Isaia, ca pacea lumii e inainte de adunarea Diasporei. De aceea, versetul spune: “Domnul va da tarie poporului Sau”, ca in viitor, atunci cand Creatorul da poporului Sau tarie, adica invierea vesnica, “Domnul va binecuvanta poporul Sau cu pace”. Asta inseamna ca, mai intai, El va binecuvanta poporul Sau, Israel, cu pace in toata lumea, iar apoi “va ridica din nou mana sa ca sa rascumpere ramasita poporului Sau”.

Inteleptii nostri au spus, despre motivul cuvintelor: Ca urmare, binecuvantarea pacii in toata lumea e inaintea tariei, adica a rascumpararii, pentru ca “Domnul nu a gasit alt vas ca sa tina binecuvantarea pentru Israel, decat pacea”. Astfel, atata timp cat iubirea de sine si egoismul exista printre natiuni, nici Israel nu va putea sa slujeasca pe Creator in curatie, ca daruire, dupa cum sta scris in explicarea cuvintelor, “Si vei fi pentru mine o imparatie de preoti”, in eseul “Arvut”. Si vedem asta din experienta, caci venirea in tara si construirea Templului nu pot sa persiste si sa primeasca binecuvantarile pe care Domnul le-a promis parintilor nostri.

Si de asta s-a spus, “Domnul n-a gasit alt vas ca sa tina binecuvantarea”, ceea ce inseamna ca pana acum Israel nu a avut un vas in care sa tina binecuvantarea parintilor. Ca urmare, juramantul ca putem sa mostenim pamantul pentru vecie inca nu a fost implinit, pentru ca pacea in lume e singurul vas care ne permite sa primim binecuvantarea parintilor, ca in profetia lui Isaia.