“Prin ce se deosebeşte Poarta Lacrimilor faţă de Celelalte Porţi”
“Mahu hashinuy she beshaar hadmaot mishar shearim”
Ketah sihah 30-12-02 Cartea “Shlavey Hasulam”, de Rabash, comentat de Rav Dr Michael Laitman Volumul 5 “Talmud Bavli”—“Masechet brachot- pag 1”

Un evreu cuminte, care a primit o educatie la locul ei, trăieşte între evrei religioşi, se roagă, munceşte, Creatorul i-a dat totul în ce priveşte studiul Torei, familia, afacerile. Trăieşte o viaţă ordonată. Aude că mai există şi altceva, ceva dorit de lume. Ceva care este principalul în viaţă şi care se află mai presus de această lume. Şi dacă nu ajunge la aceasta, omul trăieşte degeaba, topindu-şi zilele fără rost.
El aude , dar acest lucru nu îl atinge, nu îl emotionează, nu se omoară după el. Ce se poate face.
Acest zvon, această aducere la cunoştinţă, este punctul de start. De aici încep aproape toţi. Fiecăruia I se prezintă sub o formă deosebită.
Unuia nimic nu-I lipseşte, este îndemnat doar de dorinţa de a cunoaşte, ca un om de ştiinţă, care vrea să ştie ce înseamnă viaţa. Ce este lumea, pentru ce trăim. Oare este deajuns existenţa pentru sine a fiinţei, sau trăim pentru a atinge un anumit scop?!. Iar pentru altcineva, atracţia spre spiritualitate apare sub o altă formă, mai delicată, la unii căutarea are expresie mai sentimentală, prin “gingăşia sufletului”---adinut hanefesh.
Nu prin studiul arid, ştiinţific, ci prin trăiri, emoţii.
Încet, încet, prin aceste căutări, cercetări, omul este purtat prin diverse situaţii, pană la locul în care poate dezvolta în el acest punct iniţial. IAR AICI TOTUL DEPINDE DE MEDIUL SĂU, SOCIETATEA ÎNCONJURĂTOARE.
Precum un bebeluş care se naşte în această lume intrand pe mîinile unor părinţi grijulii, de-a lungul anilor necesari dezvoltării sale, cand este încă vulnerabil, slab în puteri, tot astfel se face din ceruri cu OMUL: doar atat că în lumea materială decid legile materiale, în care nu participă de loc copilul, care se dezvoltă conform impulsurilor naturale. Tatăl şi mama au instincte naturale cum să-l crească, iar copilul se lasă pe mainile lor în mod natural, altfel ar fi în pericol.
Dar în lumea spirituală, omul trebuie să creeze el însuşi această situaţie, de a fi dependent de cel superior, ca un copil faţă de tatăl său.
Şi cu cat mai rapid şi mai clar este atins acest raport, cu atat mai mult se poate dezvolta.
Dacă un copil este în maini care îl îngrijesc din obligaţie, pentru salar, ca de ex. un orfelinat, este împiedicată dezvoltarea maximală, potrivită cu potenţialul său.
De aceea, cu cat se lasă omul mai mult dependent de grupa sa, de rav-ul său, de cărţi, aceşti factori determinand evoluarea sa, ca şi perechea de părinţi devotaţi copilului, cu atat mai bine va fi condus, ÎNGRIJIT.
El are potenţialul să realizeze ceva important, pe cand un copil crescut într-un orfelinat, are şanse mai puţine.
Totul depinde de noi. Omul singur trebuie să-şi edifice raportul său faţă de societatea, mediul în care a fost adus de Creator. În aceasta constă liberul arbitru.
Şi atunci, acest moment, în care omului i se pare că totul este în ordine, toate se aranjează spre bine, el trăieşte în belşug, nimic nu-i lipseşte, este doar curios să afle totul despre univers, acest moment se transformă într-o necesitate absolută.
Şi după toate porţile, el ajunge la poarta lacrimilor---şa-ar ha-dmaot.
Şi atunci în mod genuin realizează spiritualitatea, care înainte de a fi străbătut toate porţile, nu-i
era importantă.
Dar omul care înaintează, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a vedea cum este el cu adevărat şi pentru a realiza această dezvoltare în mod echilibrat: nu putem striga, aflandu-ne la prima poartă, cu aceeaşi intensitate prin care vom striga ajungand la cea din urmă poartă; după exemplul lui Rabash, să fii copil mic şi să strigi ca un om matur, este un joc artificial, o minciună care nu te va ajuta.
Dimpotrivă trebuie să ne construim viaţa în mod echilibrat, normal. Fiecare gradaţie pe care o escaladăm, ne schimbă, pe mine, viaţa mea, familia, locul de muncă, raportul meu faţă de orice.
Şi nu trebuie să mergem pe o cale artificială, să aruncăm locul de muncă sau familia, etc. calea noastră trebuie să fie tangibilă.
Şi în fiecare etapă să ne fie dor după final. Deci la fiecare pas să am dor după scop. Iar această dorinţă însăşi construieşte în interiorul meu şi împrejurul meu tot tabloul, toţi factorii.